„Individul acționează asupra sistemului, dar în același timp este influențat de comunicarea pe care o primește din sistem.” (Palazzoli)

În dinamica familiei considerăm că cel mai important lucru este comunicarea și acceptarea felului celuilalt de a fi și de a răspunde.

Comunicarea aceasta presupune discuțiile despre cum se simte fiecare membru, curiozitatea și disponibilitatea părinților de a înțelege empatic atât ceea ce simt copiii lor, cât și în cuplu – fiecare să aibă un spațiu sigur în care să poată comunica problemele de la școală sau de la serviciu, cum s-au simțit în timpul zilei respective sau ce anume au nevoie unii de la ceilalți.
Copilul va învăța acest lucru  din modul în care părinții se raportează la el. Aceștia îl pot ajuta să cunoască întreaga umbrelă de emoții, să le poată identifica și verbaliza fără consecințe negative. Cu alte cuvinte, un copil va folosi spectrul de emoții în măsura în care a fost ajutat și încurajat să facă acest lucru.

În cabinet, prin abordarea psihoterapeutică de tip sistemic, membrii familiei ajung să își înțeleagă patternurile de comunicare.  În momentul în care acestea  sunt înțelese, dinamica dintre ei se poate schimba (gândire, comportament și trăire)Familia este văzută ca un sistem, ca un întreg în care contează foarte mult relațiile dintre  membrii, ce se întâmplă în acest spațiu comun dintre ei – cum își răspund, cum discută, ce anume simt unii față de alții.

Comportamentul problematic al unui copil este strâns legat de mediul său de viață, de dinamica familiei din care face parte. Aici putem da exemple legate de opoziționism, refuz școlar, anxietăți, probleme alimentare, crize de furie etc.

Aceste comportamente pot fi înțelese prin prisma familiei  din care acesta face parte – asta deoarece ne construim în funcție de mediul social în care suntem – familia fiind unitatea cea mai importantă în această formare și creștere.

Considerăm că nu există vinovați într-o familie, ci o serie de comportamente disfuncționale care mențin problema și înțelegem că un conflict apare atunci când nevoia grupului familial nu mai coincide cu nevoia individuală.

Un comportament problematic se poate schimba de la sine atunci când este încurajată discuția despre nevoia din spate, despre starea avută înainte, despre intenționalitatea sau scopul pentru care acesta s-a produs. . Până în pre-adolescență discutăm despre acceastă încurajare realizată de către părinți – ulterior, copilul va dobândi aceste instrumente esențiale din comunicarea stărilor din realitatea interioară și le va putea folosi adecvat către adolescență și viața de tânăr adult.

Să ținem minte faptul că un copil nu învață doar prin „mimetism”,  învață prin această prezentare de stare – ce poate fi în interiorul lui și cum este primit felul lui  de a înțelege realitatea. Se întâmplă de multe ori, în copilăria mică, să apară conflicte pentru că există o diferență tot mai mare între așteptările părintelui față de copil și modul în care acesta răspunde cerințelor. În acest moment este necesar  ca părinții să fie ajutați să  înțeleagă intenționalitatea comportamentelor copilului, scopul acelei diferențe și susținerea procesului de creștere împreună, a lor, într-o nouă dinamică mai sănătoasă.

Dacă eu, ca părinte, mă feresc de ceea ce simte copilul, atunci și el, la rândul lui, va învăța să se ferească de ceea ce simte pentru că acest aspect nu a fost procesat și este înfricoșător să aibă ceva necunoscut – preferă negarea, „hai, că trece, nu mai plânge” – nu are un mecanism de filtrare, epurare să zicem. El învață cum să-și „controleze” sentimentele după cum acestea au fost ținute în brațe, după cum personana de îngrijire își face loc în mintea ei pentru a digera noile sale experiențe.

Ascultarea activă a unui copil îi oferă acestuia un spațiu sigur pentru creștere și, secundar, o dezvoltare a încrederii în sine și în ceilalți. Părinții având acest rol, este important să subliniem faptul că vocea lor interioară este cea care îi permite copilului să-și dezvolte vocea sa interioară.

Cu alte cuvinte, modul în care le vorbim copiilor va fi modul în care aceștia vor vorbi cu ei înșiși și cu cei din jurul lor.

Încurajăm astfel comunicarea despre emoții, atât  cu privire la fiecare membru din familie, cât și la relațiile dintre ei. Jocul, în copilăria mică, este tot o formă de comunicare – de prezentare a fiecărui participant, de stabilire a regulilor, de prezentare a modului de a accepta un eșec sau o reușită etc.

Emoțiile denumite, indiferent de situația în care sunt provocate, nu mai pot fi periculoase sau înfricoșătoare – așadar, vă încurajăm să acceptați ceea ce simțiți și să aveți curaj pentru acceptarea a ceea ce copilul are de oferit în fiecare moment.

 

Amelia Negoi – psihoterapeut sistemic de cuplu, copil și familie, în formare; psiholog clinician specializat pe evaluare și intervenția psihoterapeutică la copii diagnosticați cu tulburări din spectrul autist – cu o experiență încă din 2012 în lucrul cu copii, stabilirea programelor de socializare, procesele de evaluare și re-evaluare psihologică periodică, dar și în intervenția psihoterapeutică sistemică pentru cupluri și familii.

Pentru mai multe articole și informații: www.facebook.com/amelia.negoi.cpi, și pagina: www.facebook.com/PsiAncore - locul în care este prezentat proiectul PsiAncore – proiect care susține terapia prin joc personalizat.